Dragă îngeraș,

 

Bună! Eu sunt Emilian, am 13 ani, sunt în clasa a VII-a și sunt în această familie, în acest centru de 5 luni.

Am locuit la sat, dar stai ,dragă îngeraș, m-am oprit și mă gândesc că vorbesc cu un înger! Pot să te întreb ceva? Ce mai fac bunicii mei? Voi aștepta un răspuns, dar cel mai probabil îl voi găsi în sufletul meu.

Îți spuneam că am locuit la țară, bunicii mei s-au stins. Am fost crescuți de mici de ei, nu îmi amintesc exact de când, dar mă știu acolo la ei de când sunt, locul acela a fost casa mea, nu știu să fi avut alta.

Îl ajutam mereu pe bunicul la munca câmpului, la gospodărie. Câmpul și animalele, care erau ale noastre, erau cele care ne ofereau mâncare. Aveam o casă mică cu două camere, una din ele era toată a mea. Aveam un televizor și multe poze în jurul nostru, pe care îmi plăcea să le țin în vitrină.

Mama era mereu plecată în străinătate, o vedeam rar și nu m-am atașat de ea, iar ea nu îsi dorea acest lucru. Bunicii erau totul pentru noi. Pe tata nu l-am cunoscut, dar bunu era adevăratul meu tată, așa l-am considerat mereu. Sărăcia, necazurile i-au băgat devreme în pământ. După moartea lor, la începutul anului 2017, ne-a fost foarte greu, practic mâncam de pe la vecini.

Nu voi uita niciodată că bunicul a murit în brațele mele. Mama venise din străinătate. Bunicul era supărat că veșnic nu ne aducea nimic. S-au certat foarte tare, i-a spus mamei să se angajeze și să devină responsabilă, să facă ceva pentru noi. Mama i-a spus cuvinte grele, pline de ură, iar bunicul a făcut infarct. A murit în brațele mele. Îl țineam atât de strâns, nu voiam să îi dau drumul, simțeam că îl pierd. Așa a și fost! În câteva clipe Dumnezeu l-a luat la el. Bunica s-a stins 3 luni mai târziu de grija noastră, din cauza necazurilor, a sărăciei. A făcut cancer, fapt pentru care ne îngrijea greu. Cu mine nu era o problemă, eu eram sprijinul ei, dar cele două surori ale mele de 6 si 11 ani erau mai mici.

Nu mai avea cine să ne îngrijească, spălam singuri haine, ne gospodăream singuri, dar ne era foarte greu, așteptam zilnic să ne aducă cineva ceva de mâncare. Vecinii au alertat Protectia Copilului și ne-a luat de lângă bunica care s-a stins o lună mai târziu.

A fost o zi grea pentru mine, totul se învârtea în jurul nostru, a întrebării: “Ce se va întâmpla cu noi?” Eram doar eu și frații mei. Am ajuns într-un centru de urgență , eram plini de durere și două zile nu îmi amintesc decât lacrimile din ochi și palmele umede. Atunci, am simțit că se prăbușește o lume, că se sfârșește ceva și nu știam ce va urma. Aici oamenii erau amabili, dar nu aveau sentimente pentru noi, era locul lor de muncă , iar noi doar niște beneficiari.

Nu mai simțeam dragostea lui bunu și buna.

Încet, încet ne-am obișnuit și cazul nostru a fost cunoscut. Veneau oamenii, se uitau la noi, dar rămâneam acolo. Mereu ne întrebau cum suntem sau ce facem? Cu greu ne găseam cuvintele. Comunicam greu cu oamenii, aproape că parcă nu știam să vorbim, eram supărati dar nimeni nu înțelegea.

Într-o zi, doamna educatoare  ne-a spus să ne îmbrăcăm frumos că poate cineva va veni să ne ia. Nu ne făceam mari speranțe, că doar mai trecusem prin acestea. Ne-a adunat pe toți trei într-o sală, era așa o liniște, dar nu știam ce se va întâmpla. Într-un moment a venit Moni.S-a uitat blând, nu ne-a întrebat nimic, doar ne-a zâmbit. Ne-a mângâiat pe creștete și ne-a spus: “Va fi bine”. A fost ceva diferit, nu aveam parte de interviuri, ca oamenii să își dea seama că aveam lipsurile noastre, și astfel să nu ne mai vrea.

Moni i-a propus doamnei de la acel Centru de urgentă să ne lase două ore la ea acasă, dar clar nu a fost voie. S-a uitat la noi și ne-a promis că ne va lua la ea. Zilele treceau tot mai greu, Moni nu mai venea, noi tot întrebam. Aflarăm că durează, că vom merge la tribunal.

A venit și ziua când Moni ne-a luat doar două ore, nu se putea mai mult. Ne-a plăcut totul, am simțit că ne îndreptam spre o familie. Nu vroiam să se mai termine, aveam un nou drum deschis. Nu îmi era teamă!

A mai durat înca 4 luni pâna tribunalul a decis că putem sta legal la Moni. Îmi aduc aminte de ziua aceea. O doamnă judecător ne-a întrebat dacă noi vrem să stăm acolo și noi i-am zâmbit și i-am spus că da. Am crezut că vom pleca atunci, dar doamna de la Protecție ne-a asigurat că mai durează puțin. Moni ne-a mângâiat creștetul și ne-a zis: ,,Mai e puțin!”. A vorbit ceva cu doamna judecător, să ne dea hotărârea la urgentă, să plecăm cât mai repede.

Așa a și fost! Astfel, a venit ziua și noi am ajuns aici, nu am avut parte de interviuri, nu ne-a întrebat dacă știm să scriem sau știm să citim, dar ne-a spus doar “să învățăm să ne rugăm la Dumnezeu”.

Aici sunt fericit! Aici am o casă, aici voi crește!

Pe viitor îmi doresc să mă fac mechanic. Acasă la bunicul mereu îi reparam roțile la cărută. Vreau să îmi fac un serviciu, să pot să câstig o pâine, să mă descurc. Îmi doresc să îmi întemeiez o familie, să le ofer copiilor mei o educație, să le ofer dreptul la o viață, să îi fac fericiți. Îmi doresc să nu fac greșelile pe care le-a făcut mama în  tinerețe, o să am grijă de copiii mei, indiferent cat de greu va fi, și îi voi ține lângă mine.

Pe mama o mai văd din când în când, Moni a ajuns să îi plătească drumul să vină la noi, dar a uitat de zilele noastre de naștere, câteodată uită de tot, dar Moni zice să nu o judecăm. Așa voi face, cu toate că în sufletul meu îmi spun că nu vreau să o mai văd.

Îți mulțumesc, îngeraș, că m-ai ascultat!

Să ai grijă de bunicii mei!